E simplu să proiectezi într-un sit “frumos”, te ajută. Așa ne-am gândit când am văzut locația. Am înțeles foarte curând că ne înșelasem. E greu. E foarte greu. Totul se găsește în echilibru, în armonie, iar tu ești cel chemat să desăvârșească armonia. Ce cutezanță. De fapt, oricum ai vrea să intervii, curând realizezi că ești un intrus. Și atunci am înțeles, că trebuie să nu intervenim. Deloc. Că locuința singură trebuie să își găsească locul în întâlnirea elementelor. Între pomi, între ape, între nisipuri, între pietre. Strivită ușor între cer și ape, îngreunată de aerul fierbinte, galben, lichid. Încinsă de nisip. Deformată ușor de valuri. Împrospătată de copaci. Răscolită de pietre.

Și pe urmă, omul care o locuiește, întors cu spatele la lume, trecut de prima tinerețe, chemat de ape, tras de ape ca de un fir de ață, de o amintire. Așa a apărut pontonul. Parterul, singurul îngăduit sub strivirea elementelor, a luat forma valurilor, iar locuința, precum cei care și-au însușit-o, a întors spatele lumii, discret, fără aroganță, pentru a urma mirajul valurilor. Aleanul. Deși imaculată în intenții, nu putea rămâne albă, ar fi fost o indiscreție pentru natură. Măcar în parte trebuia să o facem de pămant, să o ascundem, să o sădim, să nu deranjăm copacii, să nu tulburăm văzduhul. Am căutat acea stare imperceptibilă de imponderabilitate intre cer și pământ deopotrivă. Să nu îngreunăm pământul.

Atât doar, am luat Locuitorul și l-am așezat cu fața către ape. Cum și-a dorit.

Înăuntru totul se face, se reface, se preface. Spațiile nu au stare, urmând aceeași stare de neliniște a valurilor, de liniște a pământului. De pace. Și toate se supun chemării locului, a apelor, pentru că toate privesc încolo, către ape, departe.

Asta a fost tot. Din momentul în care am înțeles povestea Locului, povestea Locuitorului, totul a devenit simplu. Ne-am apucat doar să le povestim. Și povestind de-abia am înțeles un lucru, că cele două povești erau una și aceeași...